Medierea este o modalitate de soluționare a conflictelor civile și penale, nu este obligatorie și presupune neutralitatea mediatorului. Este pur și simplu o altă viziune despre soluționarea unui conflict. În niciun caz un mediator nu va reprezenta interesele vreuneia dintre părți. Datorită pregătirii acestuia, mediatorul va încerca să obțină cea mai bună soluție pentru fiecare parte. Astfel încât litigiul dintre acestea să se stingă.
În cele ce urmează voi prezenta o speță în care un avocat respinge serviciile unui mediator, pur și simplu din neștiință. În viziunea avocatului despre care vorbesc, mediatorul ar fi un fel de reprezentant al părții adverse. O dovadă clară că medierea încă nu este înțeleasă. În speța la care mă refer și care de fapt se referă la un caz de malpraxis, cred și susțin că acesta va fi foarte greu de dovedit. În opinia mea va fi un proces lung și cu final incert.
În altă ordine de idei, recurgerea la un mediator ar conduce la scăderea presiunii pe instanțele judecătorești. Această metodă alternativă de soluționare a conflictelor înseamnă economie de timp, bani și oferă soluții previzibile în comparație cu cele ale instanțelor judecătorești. Iar în speța de față, medierea chiar ar face bine ambelor părți.
După cum voi arăta în continuare, medierea nu este înțeleasă de către justițiabili și chiar de către avocați. Am observat că aceștia din urmă – unii dintre ei – nu înțeleg ce este un mediator, nu au idee despre ce face și doar văd în acesta un concurent la onorariul lor.
Imagini care dovedesc necunoașterea medierii chiar de către avocați
Avocații în general nu înțeleg care este sensul medierii. Văd în mediator doar un concurent la onorarii…
Apelarea la mediator nu înseamnă o admitere a culpei, în penal este însă posibilă recunoașterea vinovăției și doar pentru o serie de infracțiuni expres prevăzute, respectiv cele la care este nevoie de o cerere prealabilă…
Speța civilă, descriere, se poate supune medierii?
Conform legii, în civil, medierea este posibilă în orice speță. În domeniul penal, mediatorul poate soluționa aspectele civile ale speței și poate interveni la infracțiunile pentru care este necesară existența unei plângeri prealabile.
În primăvara anului 2022, o persoană pe care o vom denumi MH apelează la o clinică medicală de înfrumusețare din Timișoara. Acolo i se face un tratament care, în cele din urmă, se dovedește că are efecte negative sau cel puțin nu se ajunge la rezultatul dorit. Important este că pacienta se declară nemulțumită. Clinica încearcă să ofere o compensație, să spunem o reparație, recomandându-i alt tratament, suportând o parte din valoarea acestuia.
După trei ani, MH decide să acționeze în instanță clinica și să obțină daune morale în valoare de 15.000 de euro. Se depune o cerere de chemare în judecată la care se anexează facturi, fotografii, un diagnostic medical la o clinică privată din București, precum și un raport de evaluare psihologică.
Soluționarea acestui tip de conflict se poate face prin mediere. Mai departe, considerații despre posibila soluționare a acestei spețe.
Dovedirea malpraxisului în România este mereu extrem de dificilă și procedura este foarte stufoasă
Când poate interveni medierea?
Conform legii 192 din 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, medierea poate avea loc oricând pe parcursul procesului de judecată până la pronunțarea deciziei judecătorești. Dacă serviciile unui mediator sunt folosite înainte de punerea cauzei pe rol, atunci se poate ajunge la renunțarea judecății prin instanță. Desigur, și în funcție de ceea ce conține „Acordul de mediere”, căci poate părțile nu s-au înțeles asupra tuturor aspectelor iar acestea urmează să fie soluționate de instanță.
Medierea poate interveni oricând și pe parcurul cercetărilor judecătorești. Astfel, se face o cerere iar instanța întrerupe practic procesul și acordă un răgaz pentru soluționarea prin mediere. Dacă aceasta nu are succes se continuă judecata, dacă se ajunge la o înțelegere se ia act de voința părților.
Cine poate declanșa medierea?…
Recurgerea la mediator poate fi realizată de către oricare dintre părți. Procedura se numește declanșarea medierii și constă ca la solicitarea uneia dintre ele, partea cealaltă să fie invitată la acest tip de soluționare a conflictului.
Nu este obligatoriu ca invitația să fie acceptată, în acest caz, speța cu clinica de înfrumusețare, procesul merge mai departe. Conflictul se poate rezolva însă oricând prin mediere, după cum am spus mai sus.
Care sunt actele emise de mediator părților?
Cel mai important document eliberat de un mediator este Acordul de mediere. În el sunt trecute clauzele înțelegerii la care s-a ajuns și modul de realizare al acesteia, detaliile tranzacției juridice. Dacă se referă la efectele unui divorț, de exemplu planul parental, acestea sunt trecute în Acord. Celălalt act important este procesul verbal care sintetizează acordul.
Pentru speța noastră, cea cu clinica de înfrumusețare, condițiile care ar putea fi incluse sunt suma pentru care s-a ajuns la o înțelegere, cum este plătită și când. S-ar putea ca MH să nu primească banii în mână, ci să-i fie suportate costurile medicale la o terță clinică. Sunt discuții, depinde de prioritățile fiecărei părți.
Cine are interesul să fie rezolvată speța prin mediere?
În speța noastră și în opinia mea, amândouă părțile ar avea interesul să recurgă la serviciile unui mediator. Expun și motivele pe scurt:
- Clinica ar trebui să se ferească de existența și popularizarea acestui conflict. Motivația este simplă, respectiv ar dăuna afacerii. Pentru că, în cele din urmă, este un business care trăiește și din reclamă, iar un client nemulțumit este unul care-ți poate pue bețe-n roate.
- MH ar trebui să ia în considerare că scurgerea timpului nu o avantajează. Dacă motivele invocate sunt reale, respectiv scăderea stimei de sine, trauma de a ieși în public, atunci ar fi inutilă și păguboasă prelungirea acestor stări și ar trebui pus capăt cât mai repede conflictului.
Recurgerea la mediator este aceasta o dovadă de recunoaștere a vinovăției?
Există două tipuri de situații, cu semnificație diferită. Prima, cazul nostru, nu induce culpa niciunei părți. Am mai auzit asta, este o inepție! La Timișoara cel puțin, chiar judecătorii recomandau părților apelarea la aceste servicii. Logica este clară, dacă părțile se înțeleg, se ridică presiunea de pe instanță, scade numărul de dosare, părțile au obținut un compromis și nu vor mai apela la apel și/sau recurs.
În spețele penale însă, în cauzele care este aplicabilă medierea, dacă făptuitorul recunoaște fapta în fața mediatorului și se ajunge la o înțelegere între părți, acest lucru va determina înlăturarea răspunderii penale. Altfel spus, procesul penal se încheie, fapta nu mai există.
Care este culpa avocatului în eșuarea medierii?
Avocatura este și aceasta o meserie, unii sunt mai bine pregătiți alții mai slab. În cazul de față ne referim la avocatul părții MH. Acesta, în mod evident nu cunoaște ce înseamnă serviciile unui mediator. Mai mult, amenință că va depune demersul de începere a procedurii de mediere al clinicii în instanță ca o dovadă de recunoaștere a culpei.
Avocatul părții MH confundă profesiile și este convinsă că un mediator reprezintă una din părți. Inepție! Mediatorul este obligat prin lege (și s-a pregătit în acest scop) să servească intereselor ambelor părți aflate în litigiu. Este dator să fac tot ce-i stă în putință ca acestea să-și soluționeze coflictul.
Așadar, viziunea avocățească din acest caz este absurdă și dovedește necunoașterea legii.
Viziunea proprie despre soluționarea conflictului
Eu aș sugera părților să încheie cât mai rapid acest conflict. Cu cât se lungește cu atât ambele pierd. Clinica pierde prestigiu și prin urmare scade încrederea în serviciile sale. Aceasta în timp ce clienta MH nu va mai fi la fel ca înainte de „procedura de înfrumusețare”.
Prin urmare, cui profită prelungirea stării!? Opinia mea este că doar avocaților. De asemenea, consider că este imprevizibil rezultatul final, care va fi decizia instanței. Eu am studiat dosarul, logic, speța a fost „în mâinile mele” și n-aș putea să spun că una din părți va obține câștig de cauză.
Și mai o dată întreb, desigur retoric: cine profită din prelungirea procesului?
Perspectivele medierii ca alternativă de soluționare a conflictelor
În România nu există (încă) o tradiție reală în soluționarea litigiilor prin mediere, chiar și cele prin recurgerea la curțile de arbitraj este o metodă relativ puțin folosită. În statele occidentale medierea este o soluție viabilă și intens utilizată.
De ce nu este populară medierea în România?
În opinia mea cred că e o combinație între mai mulți factori, iar educația juridică e doar unul dintre aceștia. Sintetizez câteva aspecte care, din ce observă, se combină în România:
- Lipsa unei culturi a dialogului și a compromisului – în mentalitatea colectivă, „a ceda” e adesea perceput ca o slăbiciune, nu ca o soluție inteligentă. Mulți oameni cred că dacă nu „câștigă” atunci „pierd”. Medierea, fiind bazată pe înțelegere reciprocă, cere o deschidere pe care puțini o au în contextul cultural românesc. Un mediator va căuta întotdeauna soluția win-win, adică acceptabilă pentru toți. Iar oamenii vor doar câștigul individual, nu cel colectiv.
- Neîncrederea în imparțialitate – există o neîncredere generală în instituții și în „intermediari”. Oamenii tind să creadă că doar un judecător poate impune o soluție „dreaptă” și că un mediator ar putea fi părtinitor sau „nu are autoritate reală”. Însă, acum chiar ne aflăm în situația în care și încrederea în judecători pare oarecum știrbită. Atunci, de ce ar avea mai multă înceredere într-un mediator!?
- Educația juridică și informarea slabă – mulți români nici nu știu exact ce face un mediator, când pot apela la unul, sau care sunt avantajele concrete (timp, bani, confidențialitate). Medierea e adesea confundată cu psihoterapia sau consilierea.
- Influența modelelor sociale – în cultura românească, conflictul e adesea „spectacol”. Avocații, procesele, judecătorii sunt figuri familiare din filme, știri, povești — deci par mai „reale” decât o soluție amiabilă și discretă.
- Reziduul istoric și psihologic – în perioada comunistă, oamenii erau forțați să accepte „soluțiile impuse”, nu să participe la negociere. După 1990, a apărut o dorință de „a-ți cere drepturile” în fața autorităților, chiar și când s-ar putea discuta amiabil.
- Prestigiul scăzut al profesiei de mediator – chiar dacă există mediatori competenți, profesia nu a reușit să-și construiască o imagine puternică și de încredere. Aici sunt câteva de discutat, într-un articol viitor însă
Pe scurt, da – educația juridică joacă un rol important, dar e doar o parte dintr-un tablou mai mare: cultural, istoric și psihologic.
Rezultatul? Mulți români continuă să caute „dreptatea” prin procese, chiar dacă o soluție amiabilă ar fi mai rapidă și mai puțin costisitoare. Schimbarea depinde de informare, cultură și, mai ales, de construirea unei mentalități în care dialogul nu mai e perceput ca pierdere.
» Pentru a vedea cât de stufos este procesul de obținere de despăgubiri, în urma malpraxisului, în România, un punct de plecare ar fi să citiți articolul Malpraxisul medical; ce trebuie știut
